HellO, WOrld!
“Bro, ai grija ca maimutele astea fura tot si o sa ramai fara ochelari”. Hmm, mi-am spus eu, nu cred ca maimutele astea sunt atat de inteligente. Nu au cum sa-mi ia ochelarii de pe nas. Doar sunt Dior!
Eram in parcarea din fata templului Uluwatu, unul din cele mai remarcabile si mai pretioase locuri de rugaciune ale balinezilor, iar cateva maimute mancau linistite niste nuci de cocos. Nu pareau deloc sa straluceasca de inteligenta, si nici foarte preocupate de ochelarii mei de soare. Le-am facut niste poze si apoi am intrat in curtea templului. Dar mai intai ne-am invesmantat cu niste saronguri mov, care ne faceau pe toti turistii sa aratam foarte dubios. Probabil movul e o culoare care le atrage pe maimute, mi-am zis, pentru ca imediat ce trecusem de poarta templului devenisera brusc foarte atrase de turisti si de orice accesoriu ce stralucea sau era mai colorat. Sunt sute de maimute la templul Uluwatu, si cam toate aveau cel putin o pereche de ochelari de soare sau de vedere in “maini”. Ochelarii mei pareau insa bine fixati pe nas, asa ca am inceput sa admir relaxat imaginea splendida a oceanului Indian ale carui valuri se spargeau la cateva zeci de metri mai jos. Templul Uluwatu e plasat chiar in sudul insulei Bali, fiind unul dintre cele mai mari de aici, iar pe langa maimutele ce l-au facut celebru mai este faimos si pentru ca gazduieste in fiecare seara o ceremonie traditionala ce include dansul Kecak, dansul focului. De altfel, acesta era si motivul pentru care ma aflam acolo, impreuna cu gasca de surferi cu care ajunsesem in Bali. In afara de ofrandele pe care le vedeam in fiecare zi peste tot, nu prea avusesem pana in acel moment nu stiu ce contact cu spiritualitatea balineza, desi eram acolo de o saptamana. Iar Bali fascineaza si atrage o multime de turisti din toate colturile lumii tocmai datorita spiritualitatii locuitorilor insulei. Oamenii de aici au un fel de zen optimist, ce ii face sa zambeasca tot timpul. Si credeti-ma, balinezii au niste zambete incredibile.
“Anca, imi faci si mie o poza cu maimutoiul asta?”, am zis eu, asezandu-ma langa macacul asta ce parea foarte simpatic. Nu au trecut doua secunde si ochelarii mei disparusera de pe nas. Maimutoiul ii tinea ca pe un trofeu, iar eu eram semi-paralizat de ciuda. Cumva trebuia sa stiu ca o sa mi se intample asta, doar fusesem avertizat, si vazusem deja cativa turisti pradati de ochelari. Incercam sa ma rog de maimutoi sa imi returneze ochelarii Dior, pe care ii luasem de la OPTIblu, si la care tin foarte mult, dar nu prea parea sa am sanse. Era un macac foarte la curent cu trendurile si cu brandurile high-end. Si n-avea de gand sa renunte la niste ochelari de aproape 300 Euro. Doar daca primea ceva in schimb. O banana, de exemplu. Sau o ciocolata.
Cum nu aveam niciuna nici alta la mine, l-am parasit pe maimutoi cu tot cu ochelarii mei din care incepuse sa muste cu placere, si mi-am spus ca daca tot sunt in locul asta minunat, sa ma bucur de el. Si de imaginea spectaculoasa a oceanului, desupra caruia incepea sa se prefigureze un apus de soare splendid, fara sa mai fiu stresat ca una din maimutele ce topaiau pe acolo o sa imi fure ochelarii de soare. Pentru ca nu mai aveam asa ceva. “Diorii mei sunt in mana macacului aluia dement, si nu o sa-i mai vad niciodata!”
Nu a fost chiar asa. Din fericire, unul dintre colegi a facut rost de undeva de o banana si l-a convins pe maimutoi sa ii dea ochelarii mei la schimb. Saracii de ei, cu lentilele zgariate si cu tortile roase, s-au intors la mine. Pareau sa imi spuna ca am fost un pic cam inconstient. Dar acum imi sunt si mai dragi, si o sa-i port in continuare cu placere, chiar daca arata un pic sifonati. Dar cine mai are ochelari de soare rosi de un macac de la templul Uluwatu? Hmmm?
Si pentru ca am pomenit de templu, mi-am amintit ca venisem aici cu un scop. Urma sa vad ceremonia dansului focului. Este renumita in toata lumea, desi istoricul ei nu este foarte clar. Se pare ca a aparut la acest templu in anii 30 ai secolului trecut, cand un istoric german ce se mutase pe insula, pe numele lui Walter Spies, s-a gandit ca ar putea combina un spectacol bazat pe episoade din Ramayana cu acest ritual stravechi balinez, intitulat Kecak, pentru a-l face mai atractiv pentru turisti. Si uite ca asta s-a si intamplat, pentru ca si acum, dupa aproape 100 de ani, spectacolele se joaca cu tribunele pline in fiecare seara. E adevarat ca tot decorul asigurat de apusul soarelui deasupra oceanului, coastele inverzite ale insulei dar si costumele si ritmul impus de sunetele repetate de Cak-Cak fac ca acest show sa fie unic si foarte fascinant. In spectacolul prezentat la templul din Uluwatu, Sita, sotia zeului Rama, este rapita de raul zeu Ravana. Legenda spune ca pentru a o recupera, Rama are nevoie de ajutorul lui Hanuman, zeul maimuta, ce intervine pentru salvarea Sitei. Toata povestea este prezentata pe ritmul sustinut de zecile de barbati imbracati in costumele traditionale Kecak si se incheie atunci cand Hanuman trece in final prin foc (de aici si denumirea de Dansul Focului).
Am plecat fascinat de la spectacol, asta nu inainte de a-mi face o fotografie cu Sita, dar si cu Hanuman, Zeul Maimuta. Pana la urma, cam toata ziua a fost despre el. Nu sunt sigur ca el imi furase ochelarii, dar la cum zambea parea sa fi avut o legatura cu aventura mea de mai devreme. Ma bucur insa ca totul s-a sfarsit cu bine. Iar eu m-am ales cu inca niste amintiri superbe din Bali.
LOve,
O.
Leave a reply