Una Mujer Fantastica

HellO, WOrld!

Cu mâna pe inimă vă spun, este una din cele mai frumoase povești LGBTQ pe care le-am vizionat în ultima vreme. Este povestea unei femei trans căreia îi moare iubitul mult mai vârstnic decât ea, și care încearcă să își ia adio de la acesta, în pofida reacțiilor oribile ale familiei lui, care o insultă, o agresează, și o disprețuiesc. Filmul nu e deloc melodramatic, nici măcar condiția femeii trans nu e în centrul poveștii. „Crearea de vizibilitate este parte a poveștii, dar nu e povestea însăși, ci afirmarea deminității și după deminitate vine rebeliune…”  spunea Daniela Vega, actrița principală.

În centrul filmului „Una Mujer Fantastica” stă iubirea, iubirea caldă și sinceră, reală și improbabilă, pe care Marina o are pentru Orlando. Ce este și mai emoționant e că Marina Vidal este interpretată de către Daniela Vega Hernandez, actriță ciliană și femeie trans ea însăși, iar ariile de operă barocă din film sunt cântate chiar de ea. E un film de două ori mai autentic, pentru că e un suflet real povestit acolo și un corp dezgolit în toată vulnerabilitatea sa atât de …feminină. Chiar dacă e un corp fără formele feminității, sufletul Marinei e cel a unei femei cât se poate de reale, cu gesturi feminine, cu capacitate de sacrificiu și reziliență specific feminine.

De altfel, Daniela Vega spune că asta a dorit să transmită prin rolul ei, capacitatea mare de reziliență a femeilor. I-a reușit. Filmul este o bijuterie de emoții pastelate, violența pe care Marina o încasează din partea familiei iubitului mort nu e nici ea redată să șocheze publicul, deși familia lui e vulgară și rea. Filmul e poetic, Marina e o divă în aceeași măsură în care e antierou. În final, într-o înlănțuire de întâmplări realiste (familia nu o lasă să vină la slujba religioasă, fiul lui Orlando și alți doi ticăloși o răpesc și o agresează pe Marina, singurul care pare să înțeleagă legătura ei cu defunctul Orlando e fratele acestuia, Gabriel) dar și suprearealiste (o scenă sublimă cinematografic într-un bar queer cu muzică disco și cu o Marina imperială în rochia ei sclipicioasă) și mai ales, scena finală, când, căutându-și iubitul spre a-și lua adio de la el are șansa să-l vadă din nou, ca atunci când era viu, și el o conduce, ca într-un vis, către încăperea unde urmează să fie incinerat. Cei doi își iau adio și lumea reintră în matcă.

Marina, cea care cânta noaptea salsa prin baruri, revine la vocația ei, vocația transmisă de tatăl ei care era profesor de canto: opera barocă. Scena finală, în care Marina interpretează „Cara Sposa”, de Haendel„ e minunată. Parcă toată pacea coboară către cel care privește, lumea e la locul ei, povestea de iubire e încheiată, eroina a depășit drama.

O Femeie Fantastica nu e un film despre transsexualitate, ci despre dragoste. Iubirea tragică, exemplară. Il mai puteti urmari in cinematografe, eu l-am vazut la Cinemateca Union.

LOve,

O.